History’s Strongest Disciple Kenichi Review

Dec 22, 2011

 

Titlul este numele original al seriei anime pe care am vazut-o recent, cunoscută mai mult pentru cititori cu numele englez de History’s Strongest Disciple Kenichi, care în română s-ar traduce „Kenichi, cel mai Puternic Discipol din Istorie”. Manga-ul este scris şi desenat de Syun Matsueda fiind publicat în săptămânalul Shonen Sunday, avand la data de 6 aprilie 2011 424 de capitole, aflandu-se încă în curs de publicare.

 

Poveste 

Seria a fost difuzata pentru prima oara pe 9 august 2002, un anime care este, în mare parte despre arte marţiale. Îl avem pe protagonistul Shirahama Kenichi, un băiat foarte simplu, fricos, slab, timid şi nesigur pe sine, care are nevoie de o carte cu instrucţii pentru tot ceea ce face şi pentru orice situaţie. Viaţa lui se schimbă însă când o întâlneşte pe noua sa colegă, Miu Furinji, o fată care este antrenată de copil în artele marţiale, de care acesta se îndrăgosteşte. Cei doi devin prieteni iar Kenichi decide să meargă la Dojo-ul lui acesteia, Ryozanpaku pentru a deveni puternic ca ea şi pentru a se putea apăra pe sine, dar şi pe cei mai slabi ca el. Acel Dojo însă nu este unul oarecare, ci o şcoală de arte marţiale unde se află cei mai puternici maeştri ai lumii. Aceştia încep să-l antreneze pe Kenichi aplicând nişte antrenamente absurd de grele şi haioase în acelaşi timp. Kenichi încetul cu încetul creşte, la fel cum creşte şi reputaţia lui la şcoală dar şi problemele din cauza acestora. Fiindcă în acea şcoală sunt mulţi delincvenţi, şi unii dintre ei aparţin chiar unei organizaţii de delincvenţi luptători numită Ragnarock. Odată ce Kenichi reuşeşte să-l înfrângă pe cineva dintre ei, alţii vor fi trimişi să-l elimine sau să-l recruteze pe Kenichi pentru Ragnarock. Şi cam aşa continuă în mare parte primul arc narativ.

Pe parcurs Kenichi cunoaşte destule persoane, inamici, prieteni, inamici ce-i devin prieteni şi tot aşa, şi desigur cu orice luptă capătă experienţă şi devine tot mai puternic. După înfrângerea organizaţiei Ragnarock, intră însă în scenă adevăraţii inamici ai lui Kenichi şi ai maeştrilor Ryozanpaku, organizaţia Yami. Yami nu sunt altceva decât versiunea întunecată a Dojo-ului Ryozanpaku, un grup de maeştri de diferite stiluri marţiale care vor să-şi afirme supremaţia propriului stil de luptă aplicând calea uciderii însă în artele lor marţiale, şi nu a salvării, precum cei din Ryozanpaku. De asemenea văzând că Ryozanpaku e considerat în acel timp ca şi cel mai puternic Dojo, şi Kenichi de asemenea după înfrângerea celor din Ragnarock capătă titlul de cel mai puternic discipol. Din această cauză fiecare maestru din Yami vrea să-şi trimită propriul discipol în luptă împotriva lui Kenichi pentru a dovedi superioritatea Yami faţă de Ryozanpaku. În jurul acestui motiv se desfăşoară restul istoriei.

Personaje 

Personajele sunt construite foarte bine, toate au o personalitate specifică care nu se schimbă niciodată de-a lungul istoriei. Ei bine, Kenichi poate e cel care evoluează mai mult decât ceilalţi, dar în sinea lui, chiar şi când deja ajunge un luptător foarte puternic şi temut, oricum bagă coada între picioare şi tremură de frică când aude că iar trebuie să înfrunte pe cineva. Maeştrii Ryozanpaku toţi rămân practic neschimbaţi de-a lungul istoriei, şi asta îmi place, autorul a reuşit să-i facă foarte credibili şi uneori îţi dau senzaţia că aşa persoane chiar ar puea exista… ei bine poate cu excepţia lui Hayato Furinji, bunicul lui Miu, care e prea exagerat pentru un bunic.

Îmi place cum până şi personaje aparent inutile ca Nijima, un coleg de şcoală de-al lui Kenichi care suferă grav de megalomanie şi visează cucerirea lumii, sunt folosite în mod interesant şi util istoriei, aplicându-l până şi într-o luptă pe Nijima deşi e total incapabil fizic… cu excepţia fugii poate(şi aici i-am găsit un demn rival lui Usopp din One Piece. Ca să fac o comparaţie, până şi unii luptători odată consideraţi puternici în Dragon Ball, cu timpul s-au redus a fi nişte simpli spectatori neputincioşi capabili doar să comenteze luptele lui Goku and co, aici însă fiecare îşi are utilitatea sa în diferite situaţii.

Animatia

Clasicul anime cu ochi enormi, păr înfoiat, nasuri inexistente uneori, musculatură exagerată la bărbaţi şi sâni/funduri exagerat de mari la femei. Nu zic că desenul e rău, e destul de acceptabil pentru acest tip de anime, detaliat unde necesar, luptele sunt destul de dinamice, însă anume cum sunt desenate personajele nu-mi place, uneori mi se par prea copilăreşti. Părul personajelor îmi aduce mult aminte de stilul celor din Saint Seiya, pe care de asemenea nu-l pot înghiţi. În fine, aici depinde de gusturile şi preferinţele fiecăruia. O altă chestie ce nu-mi place e exagerarea scenelor ecchi. Orice pas, poziţia unei fete trebuie cumva folosit pentru fan service şi sunt aşezate strategic să le vezi în prim plan ba sânii, ba chiloţii, ba fundul etc… zici că a fost făcut cu grija adolescenţilor perversi.

Sunetul

Aici nu prea am ce spune. Nu este slab dar nici sa te dea pe spate. Atata timp cat merge in sync cu animatia este ok.

Concluzie

Kenichi e un anime foarte bun despre arte marţiale, are o poveste captivantă ce încetul cu încetul te cucereşte, are acţiune realistică inspirată din artele marţiale existente şi combinată cu o doză de umorism foarte bună care mereu îţi poate ridica dispoziţia. Personajele sunt foarte originale şi coerente de-a lungul poveştii iar evenimentele se petrec în mod natural, fără forţări, întinsături sau sfârşituri neprevăzute. Îl recomand tuturor celor care iubesc stilul shounen. Nota mea personală este un bine meritat 8.

Fii sociabil. Lasa feedback!